Pe vârful muntelui odată Isus la față Sa schimbat

Pe vârful muntelui odată

Isus la față S-a schimbat.

Din strălucirea minunată

Un ucenic a exlamat:

„Învățătorule! ce bine

Să facem trei colibi-aici,

Lumina cerului din Tine

Să soarbă scumpii ucenici!”

Dar strălucirea când dispare,

Isus același rămânând,

Îi duce-n satele din vale

Pe ucenici Săi tăcând.

Îi duce iar la-ntâmpinarea

Ispitei celui rău și crunt,

Îi duce-n lupta cu eroarea,

În lumea goanei după vânt.

Și noi ades' umblând prin lume,

Ne mângâiem cu-n singur gând:

În strălucirea lăngă Tine

Să fim, că greu ni-i pe pământ.

Tu vezi ce mult dorim odihnă,

O, scumpul nostru Creator,

Deci însuși Tu pe câmp de luptă

Condu alesul Tău popor.

Când Însuși Tu mergi înainte,

Atunci în toate biruim,

Ne bucurăm, și mai fierbinte

Porunta Ta noi o iubim.

Cu Tine-nfrângem iadul, tina,

Ce vine-asupra-ne șuvoi;

Chiar noaptea grea e ca lumina,

Când ești, Isuse, Tu cu noi